În anul 2000, s-au pornit demersurile necesare organizării învățământului de tip doctoral la nivelul Departamentului Teatru al Universității Naționale „George Enescu” Iași, Departament ce funcționa la acel moment în cadrul Facultății de Compoziție, Muzicologie, Pedagogie Muzicală și Teatru. Primii trei conducători științifici validați au fost prof.univ.dr. Sorina Bălănescu, prof.univ.dr. Florin Faifer și prof.univ.dr. Constantin Paiu. Studenții puteau opta, conform Regulamentului de la acea dată, între două profiluri: Teatrologie și Artele Spectacolului. Din anul universitar 2007/ 2008, în contextul afilierii la Sistemul Bologna, Regulamentul a suportat o serie de modificări, principala fiind legată de includerea a două tipuri de doctorat la nivelul Domeniului Teatru și artele spectacolului: doctorat științific și doctorat profesional, distincție care se menține și astăzi.

Direcțiile de cercetare ale Școlii Doctorale de Teatru Iași pot fi rezumate în:

  1. Continuarea cercetărilor orientate pe redescoperirea, reevaluarea și asumarea valorilor clasice, scoaterea la lumină a unor figuri, practici teatrale, concepții despre teatru și identificarea unor axe temporale trecut-prezent grație cărora întrebări fundamentale precum „Cine suntem?”, „De unde venim?”, „Încotro ne îndreptăm?” să-și găsească răspunsuri. În definitiv, miza majoră a acestei componente de cercetare orientată spre trecut ține de înțelegerea unei identități a teatrului românesc și a identificării unor particularități care îl diferențiază de cel european, sau, într-un sens mai larg, de teatrul lumii. Dezvoltarea unor sensuri peiorative ale „naționalismului” creează tendințe de abandon al cercetării ce focusează asupra tradițiilor locale/ naționale sau asupra ethosului. A le abandona înseamnă, însă, credem, a lăsa în părăsire un patrimoniu și a pune sub semnul derizoriului tot ceea ce ține de fundamentele unei culturi.
    Este motivul pentru care un număr semnificativ al proiectelor de cercetare din Școala doctorală de Teatru ieșeană au ca temă tocmai această revizitare a trecutului și o punere în dialog a ceea-ce-a-fost cu ceea-ce-este.
  2. Cercetarea ca elogiu al inter-disciplinarității este o preocupare constantă a Școlii doctorale de Teatru, cu atât mai mult cu cât arta teatrului rămâne o artă sincretică. În plus, însăși structura pe domenii a Universității Naționale de Arte „George Enescu” Iași privilegiază astfel de abordări. Ne propunem să încurajăm coordonările de teze în cotutelă, participările doctoranzilor noștri în programe inițiate de alte Școli doctorale (de Filosofie, Psihologie, Sociologi etc.), dar și să ne adresăm noi înșine colegilor din alte domenii implicându-i în evenimentele științifice organizate de Școala doctorală de Teatru. Se impune intensificarea comunicării profesionale în interiorul așa numitor științe umaniste, atât în plan național, cât și internațional. Frecvent, în proiectele lor de cercetare, doctoranzii noștri au de-a face cu situații din afara domeniului de specialitate, resimțind nevoia unor repere ce țin tocmai de trans-disciplinaritate și inter-disciplinaritate.
  3. O a treia linie de cercetare pleacă de la ralierea la un fond cultural european comun. Contribuțiile românești la aprofundarea unor mari teme europene (reevaluarea dramaturgiei, a sistemelor regizorale, a spectacologiei și esteticilor teatrale) sunt nu puține la număr, Școala doctorală de Teatru din Iași înregistrând un număr semnificativ de proiecte de cercetare dedicate acestui tip de investigație științifică (relevante sunt aici studii finalizate sau în curs de finalizare pe Cehov, Shakespeare, Beckett, Ibsen ș.a.m.d.)
  4. O altă zonă de interes ține de continua reflecție a cercetării asupra ei însăși, sau, altfel spus, interesul pentru meta-cercetare. Unul din programele de succes ale Școlii doctorale de Teatru din Iași este cel intitulat „Pentru cine cercetează cei ce cercetează teatrul?”. Încercăm astfel să depășim caracterul oarecum abstract pe care îl poate dobândi cercetarea și să definim cât se poate de explicit adresabilitatea cercetărilor noastre. Programul amintit mai sus, derulat sub forma unor evenimente cultural-științifice cu public, are ca scop colateral scoaterea cercetării din mult uzitatul „turn de fildeș” și implicarea comunității artistice în chiar inima cercetării. E o formă de cercetare „la vedere” sau „cu porțile deschise”. Succesul public de care s-a bucurat programul „Pentru cine cercetează cei ce cercetează teatrul?” a indicat existența și nivelul de așteptare al unui public ce își dorește să fie implicat în cercetare.
  5. Abordarea în temele de cercetare a unor teme urgente ale prezentului. La fel cum teatrul se pretinde, de la Shakespeare încoace, oglindă a lumii, la fel cercetarea teatrală ar trebui să oglindească datele de fond ale lumii/ societății/ comunității în mijlocul căreia are loc cercetarea. Astfel, dinamicile sociale, fragilitățile economice, riscurile globalizării, tehnologizarea ființei umane, digitalizarea relațiilor umane, migrația și efectele ei, alterarea comunicării etc. pot genera proiecte de cercetare prin grile teatrale apte să aducă un plus de cunoaștere/ aprofundare/ remediere asupra temelor înșiși. În aceleași tendințe contemporane, se înscriu, desigur, noile funcții pe care teatrul și arta spectacolului le dobândesc. Planul de cercetare al unei școli doctorale de teatru nu poate rămâne indiferent la tratarea noilor formule de „teatru social”, „teatru politic”, „teatru independent”, „teatru instituționalizat” etc. – mult diferite de sensurile pe care le aveau în deceniile trecute.
  6. Dinamica Facultății ieșene de Teatru implică și ea anumite direcții de cercetare. Dezvoltarea din ultimii ani a secției de Coregrafie, bunăoară, impune lărgirea domeniului și interesul acordat nu doar spectacolului de teatru, ci și spectacolului de dans. Funcțiile dansului contemporan, problematicul raport clasic-modern în coregrafie, ambiguitatea unor concepte precum teatru-dans deschid noi orizonturi de cercetare.