Școala doctorală ieșeană de Teatru și Artele Spectacolului își formulează identitatea prin abordarea complementară a direcțiilor de cercetare teoretice cu cele practice. Chiar dacă Hans Thies Lehmann ne provoacă să acceptăm că: „Teatrul este un cuvânt problematic, care implică o arie largă de forme, materiale și spații. De aceea este nevoie întotdeauna să fie definit astfel încât să dezvăluie presupunerile incluse pe care folosirea sa le conține”, rigoarea demersului doctoral este însoțită de neliniștea creativității, „circumscrierea teoretică” a formelor de spectacol – contemporane, clasice sau tradiționale – alăturându-se (de cele mai multe ori) experimentului, fără a exclude, însă, studiile teoretice de teatrologie sau spectacologie, axate, în egală măsură, pe exigențele delimitărilor conceptuale și libertatea academică a interpretărilor originale.

În acest context, stabilirea unor reguli clare de organizare instituțională și de structurare a tezei de doctorat oferă un cadru de siguranță; Codul Studiilor Doctorale, Regulamentele interioare, Contractul de Studii sau Ghidul de redactare a tezei de doctorat pot fi percepute ca instrumente de lucru, ce permit racordarea la standardele actuale ale cercetării în domeniu, fără a limita gândirea creativă. În fapt, toate acestea dovedesc că întregul parcurs este centrat pe valorificarea, dezvoltarea și afirmarea potențialului fiecărui doctorand, a formelor spectaculare/ temelor de dezbatere pe care acesta le propune.

Conform OECD Glossary of Statistical Terms, din 2008, propus de UNESCO, cercetarea este definită drept „orice activitate sistematică creativă, întreprinsă pentru a crește stocul de cunoștințe, inclusiv cunoștințe despre umanitate, cultura și societate, și utilizarea acestor cunoștințe pentru a concepe noi aplicații”. Conceptul de artistic research, deși generează (încă) multiple polemici, nu se abate de la această înțelegere; necesitatea creării unor conexiuni între artă și cercetarea determină aplicarea metodelor științifice de lucru bazate pe inter/ transdisciplinaritate.

Aptitudinea și atitudinea doctorandului constituie fundamentul pe care se concep strategiile; alegerea și aplicarea metodelor de lucru sunt adaptate rezultatelor vizate de fiecare grant și specificului subdomeniului în care se încadrează: istoria teatrului și a artelor spectacolului, spectacologie, teatrologie, pedagogia artei, experiment teatral etc. Fiecare subdomeniu are un algoritm specific de concretizare a traseului obiectiv/ ipoteză – metodă – rezultat. Deși etapele de aplicare vor avea ponderi și dinamici diferite, tehnicile de lucru se vor baza, întotdeauna, pe creativitate; documentarea, arhivarea, analiza, interpretarea, studiile comparative, experimentarea, reformulările conceptuale – implică intuiția, reflectarea, punerea sub semnul întrebării a sistemelor canonice. Experiența artistică (din zona clasică sau a performance-ului)  nu exclude starea de reflecție, ci, dimpotrivă, o include, ca pe o etapă necesară. Analiza procesului de creație, bazată pe cunoașterea interioară/ experiență scenică, reprezintă un posibil punct forte, prin intermediul căruia se va face trecerea de la modelele descriptive  la cele aplicative, determinată de adoptarea unei perspective diferite, de ieșirea „din pătrat”. Astfel, antrenarea/dezvoltarea creativității apare ca o primă etapă firească și necesară, anticipată  și de studiile masterale. Dar, recombinarea informațiilor presupune cunoașterea și înțelegerea profundă a acestora, aspect confirmat de numeroase teze finalizate în cadrul Școlii noastre doctorale, prin elementele de noutate și plusvaloarea oferită,  generate de însumarea competențelor doctoranzilor din domeniul creației scenice, cu cele din domeniul analitic.

Desfășurarea limitată în timp și în spațiu a cercetării  doctorale determină abordarea preponderentă a tehnicilor calitative: studii de caz, experienţe personale, introspecţie, interviuri, inventariere/ analiză artefacte, texte şi spectacole, ce conduc spre metoda „bricolajului”, utilizată adeseori în câmpul științelor umaniste. Aspectele metodologice  nu pot funcționa izolat, de aceea vor fi coroborate cu cele de ordin etic și atitudinal, care conduc doctorandul spre necesitatea dezvoltării aptitudinilor de lucru în echipă, dar și a celor cu privire la managementul proiectelor; remarcăm în acest sens rolul managementului timpului, al cunoașterii principiilor leadership-ului și al autocunoașterii (conștientizării punctelor tari și a celor slabe). Cercetarea artistică (ca și producția artistică) impune, cu precădere în etapele experimentale, existența unei echipe, care se va implica în proiect, de cele mai multe ori, în regim de voluntariat, fapt ce ne conduce către necesitatea acceptării normelor propuse. Tehnologiile contemporane oferă șansa utilizării și a unor parteneri virtuali, prin accesarea bazelor internaționale de date; Research Catalogue, Society for Artistic Research, FQS  sunt doar trei dintre multiplele posibilități de conectare la o comunitate animată de neliniști similare.

Și totuși, cunoașterea principiilor ce guvernează cercetarea și a conținuturilor specifice temei nu poate genera o structură stabilă, fără o axă a valorilor promovate, bine definită. Doctorandul și coordonatorul se angajează într-o călătorie la capătul căreia vor dărui breslei (și nu numai) un plus de cunoaștere; doar acceptarea acelorași valori nenegociabile îi poate determina să plătească prețul de timp, energie și implicare în susținerea unui proiect în care cunoașterea și percepția emoțională sunt greu de separat. Artistic research  nu poate fi doar raportată și evaluată, ea este… trăită.