De ceva timp, se vorbește tot mai insistent despre o (nouă) criză a culturii, una generată în special fie de un dezinteres manifest al tinerelor generații pentru ceva ce ele asociază unor paradigme definitiv depășite, fie de redefiniri ale „culturii” ce fac din aceasta o chestiune mai degrabă legată de entertainment decât de seriozitatea unui proces profund de formare personală.

În zonă artistică, o serie de întrebări revin astfel în atenție, comportând nuanțe noi: cât de mult (mai) depinde creația de cultura prealabilă a creatorului? În ce măsură reușim să identificăm un fundal cultural solid în spatele operelor de artă contemporane, fie ele provenind din sfera vizualului, a muzicii sau a artelor performative? Rămâne valabilă, în cazul artistului, exigența culturalității sau trebuie să acceptăm relaxarea până la disoluție a unui criteriu altădată esențial? Cât și cum afectează noile „culturi tehnologice” vechile „culturi umaniste” ce au stat la baza a ceea ce este azi Europa și spiritualitatea europeană?

Transferate în planul cercetării doctorale, astfel de întrebări  își păstrează caracterul neliniștitor: reprezintă o cercetare doctorală din domeniul artistic (și) un act de cultură? Cât de intens ar trebui să adie aerul cultural printre paginile unei teze ajunse la final? Ce experiențe de tip cultural ar trebui să aibă, la modul ideal, un doctorand pe parcursul cercetării? Ce atitudini și ce activități de tip cultural ar trebui să promoveze conducătorii de doctorate în așa fel încât rezultatul colaborării lor cu doctoranzii să fie unul decis și în plan cultural? Există tensiuni, la nivelul unei comunități, între mediul academic și cel cultural, și, dacă da, cum ar putea fi descrise/ cuantificate/ atenuate aceste tensiuni? Este cercetătorul un „om de cultură” sau, fără să își dea seama, s-a transformat deja într-un tehnician, într-un meșteșugar ce urmează anumite tipare, ritualuri prestabilite ce fac din demersurile sale acțiuni predictibile lipsite de spectaculozitatea unui act de creație?

SECȚIUNEA MUZICĂ

Aspirația culturală a muzicologiei contemporane. O exigență sau o utopie?

 Conectarea cercetării muzicale cu direcțiile culturale afirmate în științele umaniste și tehnologia informației este o exigență a momentului. Nicicând muzicologia, deschisă implicit către științele și artele surori, nu a pătruns atât de adânc în zona interdisciplinarității, interesul pentru zone conexe  (istorie, politică, psihologie, industria culturală, tehnologie, literatură, arte),  potențând accesul cultural al subiectelor muzicale consacrate. În același timp,  studiile culturale au atras atenția asupra importanței contextului, determinând reevaluarea factorilor sociali, politici, biografici, artistici care au stimulat sau descurajat exprimarea muzicală, a ambianței de idei în care a fost creată, interpretată sau receptată o creație.

Ne întrebăm dacă tinerii muzicieni sunt pregătiți pentru provocarea culturală a muzicologiei contemporane, în scopul integrării sale în zona de percepție a mediului intelectual, sau se mișcă mai firesc în aria unui profesionalism delimitat, de interes doar pentru breaslă. Totodată, dacă mișcarea centrifugă a cercetării muzicale, implicând  transformări majore de viziune, conținut și vocabular, nu diluează excesiv substanța muzicologiei pentru o rezonanță culturală utopică.

SECȚIUNEA ARTE VIZUALE

Practici culturale în contexte tehno-științifice și eco-creative

În domeniul artelor vizuale, cultura cercetării presupune un efort (co)generativ, responsabil și comunicațional care ia în considerare atât gestionarea tensiunilor dintre relevanța istoriei artei și imperativul de a crea opere cu caracter de noutate cât și (auto)reflexivitatea asupra resorturilor și modurilor de realizare a lucrărilor de artă în incongruente contexte comunitare, profesionale și instituționale. Arta contemporană bazată pe cercetare a fost permeabilă la influența accelerată a progreselor sociale și tehno-științifice, la contradicțiile revoluțiilor gustului, la noile economii ale atenției, la inerentele ecologii ale creativității. Diversificarea în timp a studiilor culturale, care s-au reflectat atât la nivelul paradoxului complexității superficialității culturii vizuale cât și în raport cu reacția de frondă a criticii culturale, e resetată acum la nivelul conflictelor ideologice dintre susținerea retorică a industriilor creative și obliterarea vocației culturii sociale. Cu toate acestea, artistul-ca-cercetător se informează și se inspiră din contorsiunile crizelor culturale și își exercită libertatea de a căuta noi șanse de a face ca ceva să conteze.

SECȚIUNEA TEATRU ȘI ARTELE SPECTACOLULUI

Despre cultură în interiorul unei Școli Doctorale

În domeniul teatrului, cercetările evită să emită ambiția că reprezintă acte de cultură. Poate și pentru că majoritatea lor se derulează în contexte academice grevate de felurite rigori și condamnate din start la o anume nișare. Doctoratul-eveniment, spre exemplu, e o excepție, nu o regulă. Cartea-eveniment, rezultată dintr-o cercetare solidă, este și ea o raritate. Cei mai mulți dintre artiștii din afara Universității nu știu prea multe despre ce se petrece sau ce se cercetează în interiorul Universității, la fel cum, frecvent, și reciproca este valabilă. Dacă spectacolul de teatru (încă) mai este privit ca un produs cultural, o teză de doctorat e destul de departe de o astfel de definire.

E reflecția de tip cultural asupra unui subiect din domeniul teatral o condiție necesară cercetării? Sunt cu adevărat temele noastre – ale profesorilor conducători și ale doctoranzilor –relevante din punct de vedere cultural? Cum mai decidem ceea ce este relevant din punct de vedere cultural și ce nu? E relația profesor conducător – doctorand și o relație de tip cultural, angrenând comuniune spirituală, electivități ce depășesc limitele și limitările unei comunicări de tip instituțional, compatibilități rezultate din principii, convingeri, înclinații comune?

Propunem, așadar, colegilor profesori și doctoranzi o (auto)privire onestă, cu filtru cultural, asupra temelor pe care le cercetăm/ coordonăm și, totodată, o meditație asupra a ceea ce mai înțelegem prin „cultură” în interiorul unei Școli Doctorale din domeniul Artei.

Informații organizatorice

Conferința – organizată în sistem peer review – va avea loc la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași în perioada 5–6 decembrie 2024 în format fizic și online și va cuprinde o sesiune în plen precum și trei secțiuni (Muzică, Arte vizuale, Teatru și artele spectacolului).

Sunt invitați să participe studenți doctoranzi în Arte, profesori conducători de doctorate, profesioniști din domeniul artistic.

Lucrările conferinței, verificate prin sistemul peer review, vor fi publicate în limba engleză și indexate BDI.

Desfășurarea conferinței

Cu excepția vorbitorilor principali (keynote speakers), autorii lucrărilor trebuie să se încadreze în 20 minute, urmate de 10 minute de discuții/întrebări.

Adresele de email pentru corespondență sunt:

• informații generale: conferinta@unage.ro
• secțiunea Muzică: conferinta.muzica@unage.ro
• secțiunea Teatru și artele spectacolului: conferinta.teatru@unage.ro
• secțiunea Arte vizuale: conferinta.artevizuale@unage.ro

Pentru publicarea lucrărilor:

• 13 decembrie 2024 – termen limită de predare a textului integral în limba română pentru publicare
• 20 decembrie 2024 – comunicarea rezultatului obținut la peer review

Consiliul științific al conferinței: